Fucking îmi trăiesc viața între pereți reci iluminați de plăci colorate ce vorbesc cu mine in deadline-uri, metrici și obiective. Sub lumina albastră a eforturilor ce caută să fie fără greș îndur urletele nebunilor lipsiți de noimă în viață. Îmi pierd direcția, esența și spiritul înconjurândumă cu spirite a trupurilor părăsite de duh cu decenii în urmă. Caut dragostea în peșteri, și incerc să respir pe mal, sub lumina soarelui ca un pește. Moartea avea dreptate. Nu este după nici una, nici alta. Ci doar zâmbește și bufnește când aude că menționezi ideea de viață de apoi și îți explică cu o sclipire in ochi că ceea ce urmează este nimicul. Dar ca orice părinte îți explică că nimeni nu te grăbește să dispari și poți să stai aici să te calmezi cât dorești, chestii de făcut sunt, și ajutorul este întotdeauna primit. După atâtea discuții, seară după seară cu moartea la masă te trezești până la brâu în adevăr. Viața este blândă. Moartea este părintească. Dar durerea, dragul, regretul și răcoarea le-ai făcut tu cu mâna ta.